Apariţia în presă a memorandumului tehnic semnat de Guvern cu FMI, UE şi BM a limpezit, în sfârşit, tabloul măsurilor de austeritate la care Executivul s-a angajat nu pentru următoarele şase luni, cum s-a tot speculat, ci chiar pentru ani de aici înainte. Am ieşit din zodia nefastă a informaţiilor pe surse care au întreţinut furia inchizitorială a trusturilor de presă ostile, din principiu, preşedintelui Traian Băsescu şi PDL-ului, dar gustul este amar. Executivul a umplut cu chinină gura milioanelor de bugetari şi pensionari, sperând că a promovat totuşi „răul cel mai mic”.
Acestea sunt date concrete, angajamente din memorandumul agreat cu FMI. Dar marea noastră problemă nu este stabilirea unor ţinte - inflaţie, deficit bugetar, reducerea numărului de angajaţi din sectorul public, rambursarea arieratelor, limitarea drastică a bugetelor pentru achiziţii şi servicii etc. –, ci respectarea lor. A trecut un an de la semnarea acordului cu FMI prin care Guvernul promitea să reducă deficitul bugetar, dar nici până astăzi rezultatele nu s-au ridicat la nivelul angajamentelor iniţiale.
Mulţi am fi tentaţi să credem că scenariul se repetă. Îi promitem lui Jeffrey Franks că ne facem temele, Fondul ne virează următoarea tranşă, iar noi, cu încă trei miliarde în buzunar, ne ocupăm cu organizarea ultimelor banchete ale sezonului estival pe bani străini. Şi după ce vom fi consumat şi ultima tranşă de la FMI, faţă în faţă cu vistieria goală a statului, facem o remaniere şi dăm satisfacţie maselor revoltate care se vor linişti la gândul că nu sunt singurele victime ale crizei: mai cade şi câte un ministru. Acesta este scenariul unui film prost care ar fi putut să ruleze în toate cinematografele din ţară multă vreme, dacă nu ar fi intervenit preşedintele Băsescu.
Declaraţiile preşedintelui de săptămâna trecută, atunci când a anunţat reducerea cu 25% a salariilor pentru toţi salariaţii din sectorul public şi reducerea cu 15% a pensiilor şi alocaţiilor de şomaj începând cu 1 iunie 2010, au fost interpretate tendenţios. Vezi domnule, este dovada cea mai limpede că nu există guvern, că nu există aşadar nici prim-ministru, ci doar un preşedinte autoritar care conduce o republică prezidenţială. Refrenul acesta este vechi, şi cu el au făcut gargară ani întregi cam toţi cei care au intrat în conflict cu preşedintele Traian Băsescu. Eu cred însă că din declaraţiile preşedintelui se poate înţelege altceva:
1. Situaţia economică a ţării este atât de gravă, încât preşedintele a trebuit să dea un semnal în primul rând partidelor din arcul guvernamental că este solidar cu măsurile Guvenului. Cu alte cuvinte, pune pe umerii miniştrilor o presiune suplimentară şi girează cu propria credibilitate măsurile de austeritate anunţate. O simplă remaniere nu ar rezolva situaţia, pentru că un ministru poate pleca, dar PDL rămâne, preşedintele mai are ani de mandat, iar alegerile parlamentare din 2012 pot să ridice sau să îngroape definitiv partidul.
2. Preşedintele Traian Băsescu şi-a asumat şi rolul de comunicator al măsurilor adoptate de Guvern. Erau prea multe scenarii în joc, ne intoxicam cu surse, cu speculaţii preluate şi dezvoltate zilnic în talkshow-uri nocturne. Toate aceste derapaje au fost încurajate şi de comunicarea deficitară a Guvernului care nu a înţeles că măsurile sale, chiar dacă se impuneau, nu pot fi înţelese - şi cu atât mai mult acceptate - de o populaţie biciuită zilnic de formatori de opinie care profetizau apocalipsa economică a României.
3. Apelul preşedintelui la solidaritate politică developează modul în care opoziţia poate şi înţelege să evite o criză economică majoră a României. Din păcate, atât PNL, cât şi PSD nu fac altceva decât să slobozească pe televiziuni comentarii gimnaziale despre incompetenţa Guvenului sau despre măsurile anticriză (care?) pe care le-au tot propus, dar care nu au fost însoţite de cifre concrete pentru a demonstra sustenabilitatea proiectelor lor. Este la modă să se vorbească despre achiziţiile publice şi despre economiile care s-ar face la bugetul de stat dacă acestea ar fi măcar legale, şi de ce nu, chiar oportune. Afirmaţiile de acest gen sunt întemeiate, hemoragia de bani publici către reţelele clientelare de orice culoare politică, inclusiv portocalie, trebuie să fie blocată imediat. Problema este că unii membri ai opoziţiei au făcut din această temă o trambulină demagogică facilă. Nu am auzit până acum nicio evaluare a fenomenului în termeni financiari. Despre ce sume vorbim? De vreme ce opoziţia este atât de vocală pe acest subiect, este de presupus că achiziţiile publice şifonează miliarde de euro, bani cu care am reuşi să salvăm deficitul bugetar? Sau vorbim doar de milioane, şi atunci problema s-ar reduce doar la anchetarea şi trimiterea în instanţă a celor care şi-au bătut joc de banul public, dar nicidecum nu se poate vorbi despre o măsură de redresare economică?
4. Nu în ultimul rând, ieşirea la rampă a preşedintelui poate fi interpretată ca un ultimatum pentru miniştrii care nu gravitează pe orbita economică a crizei. Nu poţi propune măsuri de austeritate fără precedent în ultimii 20 de ani dacă nu poţi face dovada solidarităţii cu cei loviţi de criză. Credibilitatea unor membri ai Guvernului este la cote de avarie, problemele de imagine sunt tot mai grave, nici măcar comunicarea măsurilor de austeritate nu se face în mod coerent - şi toate acestea se suprapun peste imaginea partidelor care susţin Executivul şi care vor deconta în 2012 deficitul de credibilitate
Eu sper cel puţin că parteneriatul dintre preşedintele Traian Băsescu şi Guvern va reaşeza ţara pe traseul unei crize controlabile în următoarele luni. Pe termen scurt, nu putem spera la minuni. Cât despre relansarea economică ... mai vorbim după 1 ianuarie 2011.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu