Solidaritatea se cultivă între oameni

În discursul politic al ultimelor săptămâni, am auzit apeluri insistente, pe alocuri patetice, pentru solidaritate și reformă. Temele sunt vechi și destul de uzate. În privința reformei, nu cred să fi fost vreun parlamentar în ultimii 20 de ani care să nu fi pretins o viziune modernă și originală. Dar tocmai aici este cusurul nostru, suntem toți originali. Și schismatici în originalitatea noastră. Din polemicile partidelor politice, ale ziariștilor, experților, analiștilor nu s-a născut o viziune coerentă despre ce ar trebui să fie reforma, nu s-a constituit o platformă de consens, de convergență a tuturor proiectelor și ideilor puse în joc. Originalitatea aceasta debordantă ne-a făcut să pierdem aproape două decenii în polemici sterile, inflamate, care dau bine la televizor. Nu vreau să redeschid acum o discuție despre ceea ce înseamnă reforma în România lui 2010. Voi scrie câteva rânduri săptămâna aceasta. În schimb, în ce privește solidaritatea, aș zăbovi puțin asupra subiectului.

Au apărut în presă zilele trecute articole despre cheltuielile unor parlamentari care au decontat zeci de mii de lei pe telefoane, călătorii în țară și străinătate sau chirii. Exemple de solidaritate cum nu se poate mai „eficiente”. La nivel imagologic, impactul articolelor care înfierează aleșii ultracostisitori este sigur. Dar, pe fond, e greu să demonstrezi că solidaritatea înseamnă numai reducerea cu 1.000 lei, să zicem, a cheltuielilor unui parlamentar. Mi se pare cel puțin straniu faptul că solidaritatea înseamnă, zilele acestea, doar tăieri financiare: scad pensiile, salariile, ajutoare sociale etc., să scadă atunci și veniturile/cheltuielile parlamentarilor. Totul se reduce la bani. Solidaritatea nu mai este o valoare, ci o riglă cu care măsurăm ce și din buzunarul cui se poate tăia. Am convingerea că solidaritatea înseamnă ceva mai mult. Solidaritate înseamnă să identifici nevoilor reale ale oamenilor, să le resimți ca probleme personale, și apoi să cauți soluții pentru rezolvarea lor.

Duminica aceasta am fost în Colegiul pe care îl reprezint, Nr 28 din Bucuresti - Politehnica Crangasi Giulesti-Sarbi, mai exact pe strada Giulești (Sârbi) pentru a mă întâlni cu oamenii nemulțumiți de modul în care se fac lucrările de reabilitare din zonă. Cu această ocazie, am strâns semnături în vederea rezolvării problemelor care sunt cel puțin la fel de neplăcute ca și scăderea salariilor sau a pensiilor. De peste doi ani se lucrează la reabilitarea străzii Giulești (Sârbi).

Problema este că lucrările se fac cu lene și fără cap. Strada este numai pământ răvășit, gropi cât cuprinde, vara țărâna este de două palme, iar când plouă noroiul ajunge până la genunchi. Antreprenorii nu s-au deranjat să improvizeze măcar un trotuar, ca oamenii să nu mai fie nevoiți să ajungă la străzile învecinate cu cizmele în picioare și cu pantofii în sacoșă. Giulești (Sârbi) are o lungime de 3 km și era parte din traseul autobuzului 163 până la începerea lucrărilor. De atunci, strada este accesibilă doar pentru mașinile de teren care-și testează fiabilitatea off-road.

În urma mai multor sesizări pe care le-am primit, am început deja o campanie de strângere de semnături pentru a înainta primarului capitalei, Sorin Oprescu, o cerere în vederea urgentării și finalizării lucrărilor până la toamnă.

Și chiar dacă s-ar respecta acest termen, este inacceptabil ca oamenii din Giulești (Sârbi) să locuiască într-unul dintre cartierele Bucureștiului și să lupte zi de zi cu noroiul și colbul. Giulești (Sârbi) este o ruină, și nu există niciun metru de trotuar amenajat pe care oamenii să aibă pe unde ieși din stradă.

Probabil că primarul general se va lăuda în 2012 (presupunând că lucrarea se va termina până atunci) că a reabilitat un drum, dar eu știu că această reabilitare a fost un calvar pentru locuitorii din zonă în toți acești ani.

Solidaritatea înseamnă să fii printre oameni, chiar într-o zi de duminică, să intermediezi relația lor cu autoritățile locale. Am strâns, până ieri, 406 semnături de la majoritatea locuitorilor din zonă, semnături pe care le voi înainta primarului general.

Solidaritate nu înseamnă să dai oamenilor pensii și alocații pe care economia nu le poate susține pe termen lung. Solidaritate nu este mită pentru adormirea conștiinței publice sub o prosperitate vremelnică și înșelătoare. Solidaritate nu ar fi nici tăierea câtorva milioane din salariile, pensiile sau deconturile parlamentarilor. Dacă asta ar fi solidaritatea la care oamenii aspiră, le-aș spune că au așteptări legitime, dar naive. Le-aș spune că sunt manipulați de politicieni ca Victor Ponta care se revoltă juvenil și care crede că a venit timpul să dea cu pietre peste gardurile Cotrocenilor. Solidaritate nu este sinonimă cu asmuțirea pensionarilor necăjiți. Nu înseamnă să faci surf pe valurile de revoltă și pe frustrările oamenilor loviți de criză. Dimpotrivă, solidaritatea înseamnă să cobori între oameni și să-ți oferi sprijinul în proiecte concrete. Mi-ar fi plăcut să evităm ajustările bugetare la care ne constrânge criza, mi-aș fi dorit să nu ajungem aici. Nu mă simt solidar cu greșelile guvernării, dar pot fi solidar cu oamenii, mai ales cu cei din colegiul pe care îl reprezint, pledând pentru rezolvarea cât mai urgentă a proiectelor aflate în derulare și care trenează în dulcele stil românesc.

Aceasta este solidaritatea în care cred și pe care o practic astăzi. Cât despre reformă, mai vorbim săptămâna aceasta. Reformă să fie!