Ponta, de la „Micul Titulescu” la „Marele Goe”

Când am auzit, în urmă cu câteva luni, că Titus Corlățean vrea să stabilească valoarea punctului de pensie prin referendum, mi-am zis că senatorul pesedist ori nu înțelege cum funcționează sistemul de pensii din România, ori că era într-o dispoziție proastă care îi îngreuna gândirea politică. Dar când am auzit zilele trecute că Victor Ponta vrea și el referendum pe tema planului național de austeritate, am înțeles un lucru fundamental despre unele figuri „marcante” ale social democraților: au descoperit în referendum un instrument căruia nu-i cunosc manualul de utilizare.

Nu discut despre ideea aberantă a unui referendum național în privința celor două subiecte – valoare punctului de pensie și planul național de austeritate – nu vreau nici să imaginez cum ar formula cei doi pesediști întrebările astfel încât să reducă amploarea și complexitatea subiectelor la o simplă interogație căreia cetățenii să-i răspundă cu DA sau NU. Las deoparte chestiunile tehnice – printre care și faptul că partidele politice nu au dreptul să inițieze un referendum, ci numai președintele - și mă refer doar la efectul de imagine pe care mizează presediștii, pentru că în ultimă instanță atât Corlățean cât și Ponta nu sunt interesați de rezultatul celor două referendumuri, dealtfel previzibil, ci de capitalizarea electorală a frustrărilor oamenilor atinși de măsurile de austeritate asumate de cabinetul Boc. Aș mai face o singură paranteză. Ion Iliescu, indiscutabil mai experimentat în politică decât prea- „Micul Titulescu”, i-a sugerat că umblă pe căi greșite și că ar fi bine să abandoneze ideea referendumului din câteva motive. În primul rând, Opoziția nu are „pârghii” pentru acest demers, ci are la îndemână doar „critica guvernării”. Apoi, măsurile de austeritate anunțate de Guvern sunt prea complexe pentru a încăpea într-o întrebare simplă, așa cum se formulează la orice referendum. Două argumente solide care ar fi trebuit să descurajeze elanul referendar al tinerilor săi colegi, numai că aici nu este vorba de tinerețea biologică a celor doi pesedinști, ci chiar de pubertatea lor politică.

Este știut faptul că cei mai mulți copii se maturizează imitând ceea ce văd la adulți. În primii ani de viață imită fără discernământ, dar odată cu trecerea anilor cei mai mulți interpun un filtru personal întrei ei și lumea celor mari, încep să adopte ceea ce le place, ceea ce consideră că li se potrivește, poate chiar ceea ce cred ei că este la modă, că dă bine în cercul de prieteni sau colegi. Victor Ponta este încă la stagiul maturizării mimetice, adică la vârsta la care preia necritic ideile celor mai mari. După ce a văzut că președinele Traian Băsescu a mai câștigat un mandat și că în campanie a propus un referendum pentru Parlament unicameral cu maximum 300 de parlamentari, a tras concluzia că așa se câștigă alegerile. Problema este că domnul Ponta nu înțelege că măsurile de austeritate sunt imperative, că fac parte dintr-o strategie de ajustare a deficitului bugetar, și că dezechilibrul dintre cheltuieli și încasări la bugetul de stat nu se rezolvă prin referendum. Domnul Ponta confundă strategiile de imagine cu economia reală, deficitul bugetar cu sondajele, și evoluția PIB-lui cu imaginea sa personală. În ciuda faptului că a primit dojane paterne de la Ion Iliescu, președintele PSD are o atitudine de adolescent încăpățânat, vrea referendum și cu asta basta. Dați-i domnului Goe un referendum!

Sunt deputat PD-L și în mod normal nu ar trebui să mă îngrijoreze ceea ce se întâmplă în ograda PSD, dar nu pot ignora că președintele unui partid de opoziție copiază necritic ceea ce vede la cei mari și că se duce apoi la presă ca să se laude cu ultima lui găselniță. Printre prietenii săi de joacă sunt mulți care i-ar cânta în strună. Și pentru că îmi pasă de imaginea Parlamentului României, îi sfătuiesc pe membrii PSD mai responsabili să-l învețe pe domnul Ponta ce este un referendum și cum se folosește. Iar daca tot nu vrea să înțeleagă, atunci, dragi colegi pesediști, nu mai lăsați pe mâna copiilor ... săpunul.

Solidaritatea se cultivă între oameni

În discursul politic al ultimelor săptămâni, am auzit apeluri insistente, pe alocuri patetice, pentru solidaritate și reformă. Temele sunt vechi și destul de uzate. În privința reformei, nu cred să fi fost vreun parlamentar în ultimii 20 de ani care să nu fi pretins o viziune modernă și originală. Dar tocmai aici este cusurul nostru, suntem toți originali. Și schismatici în originalitatea noastră. Din polemicile partidelor politice, ale ziariștilor, experților, analiștilor nu s-a născut o viziune coerentă despre ce ar trebui să fie reforma, nu s-a constituit o platformă de consens, de convergență a tuturor proiectelor și ideilor puse în joc. Originalitatea aceasta debordantă ne-a făcut să pierdem aproape două decenii în polemici sterile, inflamate, care dau bine la televizor. Nu vreau să redeschid acum o discuție despre ceea ce înseamnă reforma în România lui 2010. Voi scrie câteva rânduri săptămâna aceasta. În schimb, în ce privește solidaritatea, aș zăbovi puțin asupra subiectului.

Au apărut în presă zilele trecute articole despre cheltuielile unor parlamentari care au decontat zeci de mii de lei pe telefoane, călătorii în țară și străinătate sau chirii. Exemple de solidaritate cum nu se poate mai „eficiente”. La nivel imagologic, impactul articolelor care înfierează aleșii ultracostisitori este sigur. Dar, pe fond, e greu să demonstrezi că solidaritatea înseamnă numai reducerea cu 1.000 lei, să zicem, a cheltuielilor unui parlamentar. Mi se pare cel puțin straniu faptul că solidaritatea înseamnă, zilele acestea, doar tăieri financiare: scad pensiile, salariile, ajutoare sociale etc., să scadă atunci și veniturile/cheltuielile parlamentarilor. Totul se reduce la bani. Solidaritatea nu mai este o valoare, ci o riglă cu care măsurăm ce și din buzunarul cui se poate tăia. Am convingerea că solidaritatea înseamnă ceva mai mult. Solidaritate înseamnă să identifici nevoilor reale ale oamenilor, să le resimți ca probleme personale, și apoi să cauți soluții pentru rezolvarea lor.

Duminica aceasta am fost în Colegiul pe care îl reprezint, Nr 28 din Bucuresti - Politehnica Crangasi Giulesti-Sarbi, mai exact pe strada Giulești (Sârbi) pentru a mă întâlni cu oamenii nemulțumiți de modul în care se fac lucrările de reabilitare din zonă. Cu această ocazie, am strâns semnături în vederea rezolvării problemelor care sunt cel puțin la fel de neplăcute ca și scăderea salariilor sau a pensiilor. De peste doi ani se lucrează la reabilitarea străzii Giulești (Sârbi).

Problema este că lucrările se fac cu lene și fără cap. Strada este numai pământ răvășit, gropi cât cuprinde, vara țărâna este de două palme, iar când plouă noroiul ajunge până la genunchi. Antreprenorii nu s-au deranjat să improvizeze măcar un trotuar, ca oamenii să nu mai fie nevoiți să ajungă la străzile învecinate cu cizmele în picioare și cu pantofii în sacoșă. Giulești (Sârbi) are o lungime de 3 km și era parte din traseul autobuzului 163 până la începerea lucrărilor. De atunci, strada este accesibilă doar pentru mașinile de teren care-și testează fiabilitatea off-road.

În urma mai multor sesizări pe care le-am primit, am început deja o campanie de strângere de semnături pentru a înainta primarului capitalei, Sorin Oprescu, o cerere în vederea urgentării și finalizării lucrărilor până la toamnă.

Și chiar dacă s-ar respecta acest termen, este inacceptabil ca oamenii din Giulești (Sârbi) să locuiască într-unul dintre cartierele Bucureștiului și să lupte zi de zi cu noroiul și colbul. Giulești (Sârbi) este o ruină, și nu există niciun metru de trotuar amenajat pe care oamenii să aibă pe unde ieși din stradă.

Probabil că primarul general se va lăuda în 2012 (presupunând că lucrarea se va termina până atunci) că a reabilitat un drum, dar eu știu că această reabilitare a fost un calvar pentru locuitorii din zonă în toți acești ani.

Solidaritatea înseamnă să fii printre oameni, chiar într-o zi de duminică, să intermediezi relația lor cu autoritățile locale. Am strâns, până ieri, 406 semnături de la majoritatea locuitorilor din zonă, semnături pe care le voi înainta primarului general.

Solidaritate nu înseamnă să dai oamenilor pensii și alocații pe care economia nu le poate susține pe termen lung. Solidaritate nu este mită pentru adormirea conștiinței publice sub o prosperitate vremelnică și înșelătoare. Solidaritate nu ar fi nici tăierea câtorva milioane din salariile, pensiile sau deconturile parlamentarilor. Dacă asta ar fi solidaritatea la care oamenii aspiră, le-aș spune că au așteptări legitime, dar naive. Le-aș spune că sunt manipulați de politicieni ca Victor Ponta care se revoltă juvenil și care crede că a venit timpul să dea cu pietre peste gardurile Cotrocenilor. Solidaritate nu este sinonimă cu asmuțirea pensionarilor necăjiți. Nu înseamnă să faci surf pe valurile de revoltă și pe frustrările oamenilor loviți de criză. Dimpotrivă, solidaritatea înseamnă să cobori între oameni și să-ți oferi sprijinul în proiecte concrete. Mi-ar fi plăcut să evităm ajustările bugetare la care ne constrânge criza, mi-aș fi dorit să nu ajungem aici. Nu mă simt solidar cu greșelile guvernării, dar pot fi solidar cu oamenii, mai ales cu cei din colegiul pe care îl reprezint, pledând pentru rezolvarea cât mai urgentă a proiectelor aflate în derulare și care trenează în dulcele stil românesc.

Aceasta este solidaritatea în care cred și pe care o practic astăzi. Cât despre reformă, mai vorbim săptămâna aceasta. Reformă să fie!

De ce pledează președintele pentru „răul cel mai mic”

Apariţia în presă a memorandumului tehnic semnat de Guvern cu FMI, UE şi BM a limpezit, în sfârşit, tabloul măsurilor de austeritate la care Executivul s-a angajat nu pentru următoarele şase luni, cum s-a tot speculat, ci chiar pentru ani de aici înainte. Am ieşit din zodia nefastă a informaţiilor pe surse care au întreţinut furia inchizitorială a trusturilor de presă ostile, din principiu, preşedintelui Traian Băsescu şi PDL-ului, dar gustul este amar. Executivul a umplut cu chinină gura milioanelor de bugetari şi pensionari, sperând că a promovat totuşi „răul cel mai mic”.

Acestea sunt date concrete, angajamente din memorandumul agreat cu FMI. Dar marea noastră problemă nu este stabilirea unor ţinte - inflaţie, deficit bugetar, reducerea numărului de angajaţi din sectorul public, rambursarea arieratelor, limitarea drastică a bugetelor pentru achiziţii şi servicii etc. –, ci respectarea lor. A trecut un an de la semnarea acordului cu FMI prin care Guvernul promitea să reducă deficitul bugetar, dar nici până astăzi rezultatele nu s-au ridicat la nivelul angajamentelor iniţiale.

Mulţi am fi tentaţi să credem că scenariul se repetă. Îi promitem lui Jeffrey Franks că ne facem temele, Fondul ne virează următoarea tranşă, iar noi, cu încă trei miliarde în buzunar, ne ocupăm cu organizarea ultimelor banchete ale sezonului estival pe bani străini. Şi după ce vom fi consumat şi ultima tranşă de la FMI, faţă în faţă cu vistieria goală a statului, facem o remaniere şi dăm satisfacţie maselor revoltate care se vor linişti la gândul că nu sunt singurele victime ale crizei: mai cade şi câte un ministru. Acesta este scenariul unui film prost care ar fi putut să ruleze în toate cinematografele din ţară multă vreme, dacă nu ar fi intervenit preşedintele Băsescu.

Declaraţiile preşedintelui de săptămâna trecută, atunci când a anunţat reducerea cu 25% a salariilor pentru toţi salariaţii din sectorul public şi reducerea cu 15% a pensiilor şi alocaţiilor de şomaj începând cu 1 iunie 2010, au fost interpretate tendenţios. Vezi domnule, este dovada cea mai limpede că nu există guvern, că nu există aşadar nici prim-ministru, ci doar un preşedinte autoritar care conduce o republică prezidenţială. Refrenul acesta este vechi, şi cu el au făcut gargară ani întregi cam toţi cei care au intrat în conflict cu preşedintele Traian Băsescu. Eu cred însă că din declaraţiile preşedintelui se poate înţelege altceva:

1. Situaţia economică a ţării este atât de gravă, încât preşedintele a trebuit să dea un semnal în primul rând partidelor din arcul guvernamental că este solidar cu măsurile Guvenului. Cu alte cuvinte, pune pe umerii miniştrilor o presiune suplimentară şi girează cu propria credibilitate măsurile de austeritate anunţate. O simplă remaniere nu ar rezolva situaţia, pentru că un ministru poate pleca, dar PDL rămâne, preşedintele mai are ani de mandat, iar alegerile parlamentare din 2012 pot să ridice sau să îngroape definitiv partidul.

2. Preşedintele Traian Băsescu şi-a asumat şi rolul de comunicator al măsurilor adoptate de Guvern. Erau prea multe scenarii în joc, ne intoxicam cu surse, cu speculaţii preluate şi dezvoltate zilnic în talkshow-uri nocturne. Toate aceste derapaje au fost încurajate şi de comunicarea deficitară a Guvernului care nu a înţeles că măsurile sale, chiar dacă se impuneau, nu pot fi înţelese - şi cu atât mai mult acceptate - de o populaţie biciuită zilnic de formatori de opinie care profetizau apocalipsa economică a României.

3. Apelul preşedintelui la solidaritate politică developează modul în care opoziţia poate şi înţelege să evite o criză economică majoră a României. Din păcate, atât PNL, cât şi PSD nu fac altceva decât să slobozească pe televiziuni comentarii gimnaziale despre incompetenţa Guvenului sau despre măsurile anticriză (care?) pe care le-au tot propus, dar care nu au fost însoţite de cifre concrete pentru a demonstra sustenabilitatea proiectelor lor. Este la modă să se vorbească despre achiziţiile publice şi despre economiile care s-ar face la bugetul de stat dacă acestea ar fi măcar legale, şi de ce nu, chiar oportune. Afirmaţiile de acest gen sunt întemeiate, hemoragia de bani publici către reţelele clientelare de orice culoare politică, inclusiv portocalie, trebuie să fie blocată imediat. Problema este că unii membri ai opoziţiei au făcut din această temă o trambulină demagogică facilă. Nu am auzit până acum nicio evaluare a fenomenului în termeni financiari. Despre ce sume vorbim? De vreme ce opoziţia este atât de vocală pe acest subiect, este de presupus că achiziţiile publice şifonează miliarde de euro, bani cu care am reuşi să salvăm deficitul bugetar? Sau vorbim doar de milioane, şi atunci problema s-ar reduce doar la anchetarea şi trimiterea în instanţă a celor care şi-au bătut joc de banul public, dar nicidecum nu se poate vorbi despre o măsură de redresare economică?

4. Nu în ultimul rând, ieşirea la rampă a preşedintelui poate fi interpretată ca un ultimatum pentru miniştrii care nu gravitează pe orbita economică a crizei. Nu poţi propune măsuri de austeritate fără precedent în ultimii 20 de ani dacă nu poţi face dovada solidarităţii cu cei loviţi de criză. Credibilitatea unor membri ai Guvernului este la cote de avarie, problemele de imagine sunt tot mai grave, nici măcar comunicarea măsurilor de austeritate nu se face în mod coerent - şi toate acestea se suprapun peste imaginea partidelor care susţin Executivul şi care vor deconta în 2012 deficitul de credibilitate

Eu sper cel puţin că parteneriatul dintre preşedintele Traian Băsescu şi Guvern va reaşeza ţara pe traseul unei crize controlabile în următoarele luni. Pe termen scurt, nu putem spera la minuni. Cât despre relansarea economică ... mai vorbim după 1 ianuarie 2011.